Te iubesc, fă!

--------------------------------------------------------------------------------

A fost cândva a mea. A mea şi numai a mea. Nu ţin minte când a început să se înfiripe dragostea noastră dar ştiu că m-am trezit deodată îndrăgostit lulea. Într-un fierbinte act petrecut noaptea, printre urlete şi deliberări vocale, am îmbraţişat-o cu faţa la pământ şi am ţinut-o aşa, vreme de câteva minute până ce gloanţele nu au mai şuierat. Atunci am simţit că o iubesc, că îmi este aproape şi că are nevoie de mine. Deşi crescusem de mic lângă ea, n-am ştiut că o poate afecta atât de mult o simplă escapadă când mi-am permis să plec de lângă ea câteva luni. Dar mă iertase atât de frumos şi amândoi am pus episodul pe seama curiozităţii mele adolescentine.
De-atunci, relaţia noastră şi-a înţelenit rădăcinile dezvoltând cele mai diverse legături. Eram sociabili şi deschişi, ne întreţineam atât noi cât şi cu alţii, ne felicitam pentru fiecare reuşită şi mai ales când, după ani de speranţe, eram şi eu deja dita’i omul cu funcţie, cu bani, bine aşezat, fericit şi bine cocoloşit lângă ea, comportându-mă aşa cum tot ea m-a învăţat. I-am fost aproape prin multe momente, atât fericite dar mai ales grele. Şi nu m-am plâns că nu mi-a împărtăşit întotdeauna bucuriile şi că nu s-a aflat lângă mine de fiecare dată când aveam nevoie.
Mersul ăsta firesc al relaţiilor pământeşti a făcut ca relaţia noastră, cu timpul, să se uzeze. Începusem să fiu tot mai nerăbdător să cunosc şi pe altele, iar ea se prefăcea că ar vrea să cunoască şi pe alţii. Probabil nu veţi înţelege gestul meu, dar în soiul ăsta de relaţie naturală, prin naştere – cum îi spun unii – nu poţi fi închis. Ar fi nedrept şi nu se cade ca un spirit cutezător şi isteţ să stea la umbra unei singure relaţii pentru că aşa e natural. Numai că din curiozitatea asta a ieşi altceva. Nu mă întrebaţi când s-a produs ruptura şi când a fost momentul decisiv. Cert e că, într-o dimineaţă, mi s-a năzărit în suflet dorinţa de a o părăsi. Nu ştiu dacă şi ea simţea asta însă eram hotărât să plec. Am cunoscut alta, mai mare şi mai matură, mult mai voluptoasă şi mai ofertantă, şi deşi nu pot spune cât din atenţia ce-am primit-o e afecţiune şi cât e educaţie moştenită, cert e că am fost cu totul şi cu totul cucerit.
Aşa se face că am ajuns la divorţ. Nici nu bănuiam cât bine puteam să-mi fac depărtându-mă de această relaţie (spuneţi-i voi naturală, sau cum doriţi). Fără să bănuiesc, ea suferea de multe boli care m-ar fi putut afecta şi pe mine. Plângea aşa fără motiv sau se speria aşa din orice. Se uita ca zănateca pe câmp la altele şi le găsea cuviincioase şi gospodine şi nu făcea nimic. Aştepta tot timpul ca eu să fac ceva. Numai că eu începusem să obosesc. Aveam să descopăr că nu avea tocmai demnitatea de care ar fi trebuit să dea dovadă atunci când se confrunta cu alte semene de-ale ei, şi nici nu mă lauda în faţa lor. Pleca întotdeauna capul ca o proastă umilită şi fără bani, fără mândrie şi fără dârzenie, fără să mă cheme în ajutor şi fără să-mi amintească de ea, cea din noaptea când o îmbrăţişam ferind-o de gloanţe. Deveni speriată, hăituită, murdară şi neîngrijită. De la o vreme căpătase nişe apucături stranii şi chiar vulgare. Am auzit-o suduind şi blestemând, înjurând de mamă şi de Dumnezeu, ca un tâlhar nelegiut. Ba mai mult, după ce n-am mai putut şi a trebuit să-i spun că plec, că o părăsesc, am văzut-o întreţinându-se cu alţii cu care nici nu credeam că va sta la braţ. Relaţii, da! Mai multe! Se vindea când unuia când altuia, pe te-miri-ce. Uşuratică şi fără de regrete, cu buzele învineţite de frig, cu degetele încârligate grotesc pe un chiştoc, lividă şi fără de speranţă, mă privi de pe marginea bordurii. Un bolid negru se opri şi se deschise uşa din spate: Hai fă, urcă! se auzi din maşină. Se prefăcu că e deranjată de interjecţie iar vocea dinăuntru maşinii râse: te iubesc, fă! Hai!

O iert. Şi în adâncul sufletului meu mă rog pentru ea. Căci mi-a fost dragă şi am iubit-o aşa cum nimeni altul n-a făcut-o. Pe ea. Pe România!

Sursa: http://valentin.zaraf.ro/romania/te-iubesc-fa.html